Posts Tagged ‘românia’

Anti-spam? O porcărie…

14, Martie, 2008

 

Ştiu, astăzi e cool să ai ceva împotriva spamului, să ajuţi la curăţarea netului şi alte de-astea…

Uite, mie de exemplu îmi place spamul, mi se pare o parte firească a Internetului. Şi nu, nu mă refer aici la spamul industrial, făcut de boţi şi de zombies, ci la spamul făcut de micile companii, la rata de un mesaj la câteva zile cu noutăţile.

Atâta timp cât ai adrese de contact publice, nimeni nu poate interzice companiilor să îţi trimită mesaje. Sunt liste publice, sunt trecute la contact pe vreun site? Deci sunt adrese care pot fi găsite printr-un simplu search pe Google, so fuck off!

Cu listele de adrese ilegale e altă problemă, iar aici trebuie umblat la sursă, pentru că e foarte tentantă pentru un manager de firmă mică posibilitatea de a trimite la 500.000 de adrese mailuri cu doar 2 milioane… Şi dacă stau bine să mă gândesc, şi pentru managerii de firme mari e la fel de tentant. 😀

Şi totuşi, dacă chiar vrei să nu primeşti spam, e simplu, îţi faci o adresă personală pe care nu o comunici decât anumitor persoane şi pe care nu o foloseşti pe site-uri, bloguri, etc. Eu am 2 astfel de adrese şi nu am spam aproape deloc. Deci, se poate… La fel cum dacă nu vrei să primeşti telefoane de la tot felul de imbecili, ai un număr pe care îl ştiu doar apropiaţii…

Chiar sunt penibile toate aceste campanii, ţinând cont că durează în medie un minut să ştergi 30 de mesaje spam din inbox. Mai mult durează să te plângi sau să raportezi.

Eu înţeleg că utilizatorii români au prea mult timp liber şi se plictisesc pe net, dar nu îi înţeleg pe cei care şterg mesaje fără să le citească şi refuză să accepte că un om care doreşte să le comunice ceva s-ar putea să nu le citească gândurile ca să ştie că s-ar putea să nu îi intereseze! 😀

Eu n-am dat unsuscribe în viaţa mea şi nici nu cred că o să dau vreodată… Dacă mâine apare ceva interesant, de unde ştiu ce o să pierd? Fiecare lucru merită un pic de atenţie, nu ştii de unde apare ceva interesant…

Şi uite cum nu ştiu românii să respecte munca şi cum ţipă şi urlă şi se dau cu curu de podea ca la grădiniţă… 😉 În loc să dea simplu del sau să citească sau, cel mai bine, să zâmbească…

bbl

6, Martie, 2008

 afk câteva zile – Italia, Castello di Duino

back with pictures   😀

Pilda puterii sau despre problemele democraţiilor occidentale

5, Martie, 2008

 

Astăzi lumea se îndreaptă spre o societate demasificată radical. Nu mai putem vorbi despre un public compact, oamenii aleg din ce în ce mai rar să urmeze curentul social. Şi nu pentru că s-au transformat peste noapte în rebeli, ci pentru că multitudinea de variante existente duce la o cristalizare ideatică aproape imposibil de realizat. Întotdeauna apare o variantă aparent mai bună, de aceea este din ce în ce mai greu să mizezi astăzi pe utilizatori fideli.

            Statele occidentale, mai bine zis sistemul ideologic occidental a apărut ca un răspuns, ca o variantă alternativă la totalitarismul specific altor zone geografice. Şi astăzi mulţi occidentali îşi justifică sistemul antagonic, prin opoziţie. Musulmanii ucid, deci varianta creştină e mai bună, totalitarismul încalcă drepturile omului, deci capitalismul e varianta optimă.

            Nu este greşit să vedem avantajele unui sistem, problema este atunci când devenim orbiţi de acestea şi nu observăm şi punctele slabe. Acestea există de fiecare dată, perfecţiunea este doar un sofism filosofic. Democraţia are puncte slabe, la fel cum regimurile totalitare au avut şi puncte forte. Pentru a reuşi să descoperim sistemul cel mai potrivit pentru societatea actuală, trebuie să analizăm detaşat şi să găsim atuuri. Filosofia viitorului va fi o filosofie pozitivă. Vremea nihiliştilor a trecut, oamenii vor astăzi soluţii.

            Problema principală a democraţiilor occidentale este însăşi definirea lor în raport antagonic cu statele totalitariste. Dacă în acestea din urmă puterea este concentrată de câţiva indivizi, statele occidentale, tocmai pentru a evita aceste probleme, mizează pe o descentralizare generală. Creăm regulamente de protecţie, organigramele devin din ce în ce mai stufoase, iar asta duce la o îngreunare a mecanismelor sociale.

            Avem astăzi legi pentru orice, aproape nimic nu mai rămâne la latitudinea individizilor. Înmulţirea actelor antisociale este o consecinţă a acestor legi pe care factorii decizionali încearcă de multe ori să le impună cu forţa, iraţional. Ne împiedicăm de hârtii, nu reuşim să acţionăm rapid. Birocraţia sufocă democraţiile occidentale, pentru că doar prin birocraţie şi prin legi aparent absurde se poate asigura egalitatea şanselor.

            În momentul în care încerci să egalizezi, nu poţi să o faci decât în jos. Niciodată nu vei reuşi să îi ridici pe indivizi la un nivel maxim de performanţă, de aceea pentru a le oferi şanse egale trebuie să scazi nivelul general. Iată capcana ascunsă a democraţiilor occidentale, care se încăpăţânează să le ofere cetăţenilor şanse egale în absolut toate domeniile, când de fapt asta este absurd.

            Pentru că lumea încă fuge de spectrul marilor dictatori, pentru că ne temem de putere, refuzăm astăzi să ne mai asumăm propriile acţiuni. Niciodată un conducător nu va fi considerat responsabil pentru un eşec atâta timp cât între acel conducător şi acţiunea propriu-zisă se află un aparat executiv imens, care filtrează orice decizie. Degeaba încearcă liderul ales democratic să imprime o atitudine puternică, până la acţiune această putere va fi diluată de fiecare angajat, care o va transforma după propriile percepţii.

            Exemplul economiei mondiale este grăitor, iar cei care analizează fenomenul observă că în spatele fiecărei reuşite se ascunde o personalitate puternică, un om sau un grup restrâns de oameni care a ales la un moment dat să treacă peste limitele democratice pentru a îşi impune punctul de vedere, pentru a îşi asuma un risc şi pentru a avea astfel şansa unui câştig. Dacă trebuie să te consulţi cu 1000 de oameni înainte de a putea să spui un cuvânt, nu vei reuşi niciodată să te impui, pentru că nu vei putea vorbi niciodată de propriul tău ego, nedisimulat. O companie nu poate funcţiona în absenţa unui individ sau a unui grup mic care să decidă şi să-şi asume responsabilităţile.

            Aceasta este cea mai mare problemă a statelor occidentale. Din cauza aparatului birocratic extins, deciziile se iau foarte greu. Şi iată cum ajungem să fim în imposibilitatea exercitării unor măsuri evidente. Teroriştii acţionează într-o singură secundă, la cererea unui lider pe care îl ascultă orbeşte. Pentru a îi condamna pe acei terorişti, sistemele occidentale au nevoie de zeci de ani, împiedicându-se în fiecare moment de piedici ascunse născute din însăşi geneza lor. Iată de ce sistemul occidental nu este de multe ori capabil să ofere soluţii optime, iată de ce oamenii din Occident se simt presaţi de societate, obligaţi în fiecare zi să treacă prin site. Doar când evidenţa trebuie demonstrată, doare când ai nevoie de o hârtie ca să exişti!

            În loc să acţionăm rapid, să folosim la maximum oportunităţile care apar, noi facem rapoarte, hârtii peste hârtii, simţim nevoia să ne justificăm în fiecare moment. Societatea noastră este capabilă să acorde şanse egale, dar nu ştie să îşi răsplătească imediat campionii, societatea noastră dispune de resurse incredibile, dar nu le poate debloca, societatea occidentală deţine o putere imensă, însă face eforturi imense pentru a se constrânge pe sine.

            Un exemplu evident este situaţia caricaturilor care au inflamat lumea musulmană. În timp ce fanaticii au acţionat imediat, au ameninţat cu violenţa, au comis acte brutale, societăţile occidentale au demarat discuţiile, încercând să contextualizeze problema şi să vadă până unde poate merge libertatea.

            Polaritatea pare astăzi că s-a schimbat, iar lumea orientală a devenit mult mai practică. Cei de acolo trăiesc, în timp ce Occidentul îşi bate capul cu drepturile omului şi cu rasismul. Semănăm teribil de mult cu acei călăreţi medievali în armuri care ţineau la etichetă şi la blazon şi erau ucişi înainte să apuce să lupte de nişte „tipi” care nu se sfiau să călărească în chiloţi…

            Este timpul ca Occidentul să înveţe să nu se mai teamă de propria putere. Nu trebuie să demonstrăm nimic! Să înţelegem că avem dreptul să ne impunem, să înţelegem că avem nevoie de lideri puternici, de personalităţi marcante. Nu putem să gestionăm prin talente disipate, avem nevoie de persoane care să managerieze aceste talente. Nu aparatul este cel mai important, ci oamenii care se află în fruntea aparatului.

            Să nu confundăm democraţia cu lipsa acţiunii, să nu trăim cu impresia că suntem egali. Visul acesta este o simplă utopie, iar Occidentul trebuie să mizeze pe vârfurile sale pentru că doar acestea îl pot ajuta să se impună. Nu, nu un elitism, ci o selecţie naturală care să ţină cont de talentele native ale fiecăruia. Nu există oameni mai proşti, există doar domenii diferite şi alegeri de viaţă proaste. Să îi lăsăm să greşească, pentru că nu putem să hotărâm toţi. Să nu încercăm să aplatizăm, ci să le respectăm individualitatea celor de lângă noi, chiar dacă această individualitate le dictează să urmeze orbeşte grupul. 100 de fanatici care au ales singuri acest drum este un grup mai puternic decât o adunare de 1000 de oameni de ştiinţă care visează în fiecare moment să facă altceva.

            Este timpul să ne asumăm propria condiţie. Dacă vom rata, nu este nicio problemă, nu toţi trebuie să fie învingători. Ar trebui însă în fiecare moment să ne dorim să fim naturali. Doar aşa vom reuşi să fim cu adevărat puternici. Până la urmă e simplu, avem nevoie de dictatori democratici!

                                      Editorial, ARCAD@, februarie 2008

Web 2.0…? “Ăsta e vreun zarzavat?”

27, Februarie, 2008

 Eram în piaţă astăzi şi priveam două babe cum se păruiesc pentru câteva roşii.

Dacă aş fi avut laptopul la mine, le-aş fi arătat viziunea lui Michael Wesch asupra lumii…

Oare ce ar fi zis? We are the machine? 😀

La supermarket…

27, Februarie, 2008

 România e unică la capitolul supermarketuri. Şi nu, nu mă refer la numărul imens de astfel de magazine, care continuă să se deschidă. Mă tot aştept să văd şi la noi mentalităţi diferite, mentalităţi moderne. Cam greu.

Luni seara, la supermarket. Ora 22:00. Obosit şi dornic de puţină aventură, mă avânt printre rafturi.

Cei care mătură de zor, mă privesc cu ură şi mă admonestează, doar le mănânc din timp. Îmi cer scuze grăbit şi adun în continuare produsele. Nu ştiu de ce, însă mă simt un intrus care plăteşte bine.

Trec peste şi mă îndrept spre casă… După o morală de 5 minute despre cât de urât este din partea mea să o ţin din viaţa ei, vânzătoarea reuşeşte să îşi facă meseria. Aplauze şi răsuflări uşurate. Ies din magazin urmărit de privirile încruntate ale băieţilor de la pază.

Dau să scot pungile din coş, când un puştiulică impacientat urlă la mine să îi dau coşul mai repede că el trebuie să plece acasă că are o întâlnire.

Mă uit la ceas. 22:18.

Inacceptabil să-ţi baţi joc de timpul atât de preţios al personalului de la supermarketurile din România. Săracii oameni, ar trebui să le pupăm picioarele pentru că ne permit să le oferim munţi de bani patronilor lor.

Concluzie: mai este foarte mult până când vom ajunge şi noi la nivel european. Adică până când o să vedem oameni care muncesc de plăcere, care cred în ceea ce fac şi care, mai presus de orice, ştiu să zâmbească. Pentru că băgaţi la cap, voi toţi cei care faceţi recrutări, mai presus decât o servire impecabilă este un zâmbet frumos şi o atitudine pozitivă.

Homosexuali sau reduşi?

14, Februarie, 2008

 Văd că de vreo câteva zile a revenit în atenţie problema homosexualilor şi a dreptului acestora la căsătorie.

Nu îi înţeleg pe homosexuali (adică wtf, de ce să alegi un bărbat şi nu o femeie frumoasă? 😀 ) dar nici nu mă deranjează şi sunt capabil să le accept opţiunea. Nu, nu mă stresează dacă mă gândesc că şi-o trag şi nici nu mă îngreţoşez când îi văd că se sărută în public, pentru că nu sunt un frustrat ratat, ci un om deschis la minte şi liber!

Mă deranjează în schimb toţi tipii care apar la televizor şi se lamentează, că vezi doamne ei nu puteau să voteze altfel, că aşa scrie nu ştiu unde, că aşa au fost învăţaţi, că bla bla bla – nici unul nu e capabil să îşi asume o responsabilitate cât de mică… Cum dracu să nu te enervezi când oameni din ăştia care put a frustrare ajung să decidă ce înseamnă libertatea?!

Trist că oamenii sunt atât de nesiguri. De aici, din frică izbucnesc toate conflictele. Din frică şi din lipsa de comunicare. Adică, forţând un pic, poate se găsesc unii să le explice pe viu, cu forţa, maniacilor ăia cum vine treaba asta cu homosexualii… 😀

Avem nevoie de japonezi?

13, Februarie, 2008

 

Tuturor celor care sunt convinşi că există lucruri imposibile, le recomand să citească ultima carte a lui Haruki Murakami apărută în România, „Underground”. Este o colecţie de reportaje despre atentatul cu gaz sarin de la metroul din Tokyo din anul 1995.

Cartea merită citită în primul rând pentru a descoperi o perseverenţă incredibilă, un devotament aparte al japonezilor pentru datorie. Oamenii îşi povestesc vieţile şi nu ezită în niciun moment când vine vorba despre drumul pe care şi l-au ales:

Oare românii ar putea vreodată să fie aşa? Nu spun că e neapărat mai bine, mă gândesc pur şi simplu dacă ar fi vreodată posibil…

„Iau metroul de la 8:03, care merge spre staţia Tobu-do-butsu-koen. Mereu acelaşi metrou. Mă urc din acelaşi loc şi deja cunosc feţele celor din jur.”   (Iizuka Yoko, 24 de ani)

„Data de 20 martie a picat într-o luni. Înainte mi-am luat liber o săptămână şi am mers în Guam. Eu şi soţia. La fiecare zece ani, angajaţii pot să-şi ia cinci zile concediu şi primesc un bonus de 100.000 de yeni. Asta e politica firmei.”    (Kaneko Akihisa, 32 de ani)

Adică, wtf, ar fi oare posibil în România să vadă cineva munca ca pe o plăcere, un scop în sine şi pentru sine şi nu doar un simplu troc? Adică, să nu ne lovim cu pumnii în cap că ne sacrificăm timpul pentru a câştiga bani, ci să ne gândim în primul rând că ne dezvoltăm pe noi ca indivizi…? Să facem ceea ce ne place să facem, să simţim că în fiecare zi am mai făcut un pas în direcţia pe care o visăm? E oare posibil, sau trebuie să importăm japonezi? Şi dacă facem asta, măcar putem să o facem fără să ne blestemăm în fiecare clipă zilele pentru că ne vindem ţara?!

Ce înseamnă viaţa voastră?

12, Februarie, 2008

Viaţa voastră. Ce dracu înseamnă fiecare clipă pentru voi?

Câţi dintre voi s-au gândit vreodată la asta într-un mod serios?

Ştiu, încă de mici ni se spune că trebuie să muncim pentru a trăi. Problema este, câţi dintre noi chiar meditează asupra subiectului, câţi se întreabă de ce trebuie să munceşti pentru a trăi, de ce trebuie să îţi garanteze cineva existenţa?

Sau, alte întrebări derivate, ca de exemplu:

1. Teroriştii acţionează într-o singură secundă, la cererea unui lider pe care îl ascultă orbeşte. De ce pentru a îi condamna pe acei terorişti, sistemele occidentale au nevoie de zeci de ani de procese?

2. De ce oamenii trăiesc şi se fut fără nicio problemă în India şi în toată lumea a treia în timp ce Occidentul îşi bate capul cu drepturile omului şi cu rasismul?

3. De ce trebuie să te consulţi cu 1000 de oameni înainte de a putea să spui ceea ce crezi în public?

4. De ce ai nevoie de o bucată de hârtie ca să exişti?

Nu spun că e greşit cum se întâmplă astăzi, cred doar că prea puţini dintre noi se gândesc serios la aceste probleme.

Vreau să văd şi eu tirani care îşi asumă tirania – why the fuck trebuie să se ascundă de exemplu Putin, e evident, vreau să văd criminali care în loc să spună, „Băutura m-a făcut să ucid” să răspundă simplu, „Eu domne, eu, fără niciun motiv, fără nicio scuză, am ucis”!
Vreau să văd oameni care îşi trăiesc viaţa în cunoştiinţă de cauză. Nu mă interesează dacă mai bine sau mai rău, ci doar asumat!

E chiar atât de greu?

plm

Scuze!

11, Februarie, 2008

 Am în ultimele zile senzaţia că exclamaţia asta defineşte cel mai bine România din punct de vedere ideologic. În permanenţă ne cerem scuze, atât la nivel de ţară cât şi la nivel de individ. Sunt foarte puţini cei care îşi asumă propriile acţiuni, sunt foarte puţini cei care refuză să se complacă într-o stare de suficienţă nocivă.

Adică, pe şleau, sunt foarte mulţi care îşi plâng de milă. Începând cu bloggerii care în fiecare zi condamnă cine ştie ce şi terminând cu cei aflaţi în aparatul de conducere, care vorbesc despre lipsa fondurilor, despre imaginea de ţară negativă, etc.

Nu, lipsa fondurilor nu este un argument, pentru că nu te împiedică nimeni să faci rost de mai multe fonduri. Delăsarea oamenilor din jurul tău iarăşi nu este un argument, pentru că nu te obligă nimeni să faci ca ei. Un om care vrea să muncească va face asta, un om care chiar vrea să răspundă la mailuri va dormi o oră mai puţin ca să o facă. Totul ţine de priorităţi şi de cum ştii să te uiţi sau nu în oglindă. Nu te opreşte nimeni, puterea este numai a ta. Cel care vrea să se revolte o face cu adevărat, nu folosindu-se de aparenţa unui sistem construit după modelul deux et machina pentru a se scuza.

Ştiu, nimeni nu are timp şi totuşi discotecile sunt pline, magazinele la fel, întotdeauna oamenii îşi găsesc o scuză. Nu am timp, uite, trebuie să fac aia. Când de fapt majoritatea nu face decât să îşi „omoare timpul”.

E foarte simplu. Vreau să văd şi eu oameni care fac ceva şi atât, pentru însăşi lucrul acela în sine, vreau să văd oameni care trăiesc în prezent. Nu în viitor, nu în trecut ci în prezent. Oameni care se bucură şi fac de plăcere ceva astăzi, nu idioţi care fie muncesc pe rupte sperând că de mâine îşi vor permite să nu mai facă nimic, fie nu fac nimic vorbind întotdeauna cum de mâine lumea se va transforma şi ei vor începe să muncească.

Vreau să descopăr şi eu oameni normali! Lăsaţi-i vă rog să vină la mine…

sau măcar câini… ăştia sunt mai simpatici 😀

Metroul de 8:03

11, Februarie, 2008

  Cum reuşeşte un om să se scoale timp de 40 de ani, 5 zile pe săptămână, la aceeaşi oră, să plece de acasă la fel în fiecare zi şi să ajungă la metrou la aceeaşi oră (culmea, metroul chiar să vină în fiecare zi la aceeaşi oră), ajungând să îi cunoască deja pe ceilalţi călători din vagonul în care circulă de obicei…?

Japonezii ştiu că au răspunsul cel mai bun. Oare pot şi românii? 😀