Cine bate duminică?

             De vreo 4 ani nu am mai avut răbdare să mă uit la un meci de la un capăt la altul, fără să schimb canalul sau să mă ridic de pe scaun…

            Duminica asta sper să regăsesc atmosfera aia de acum ceva timp, când aşteptam cu nerăbdare pauza ca să mă duc până la baie, când priveam fiecare fază cu ochii mari, atent…

            STEAUA – CFR – un meci al istoriei, un adevărat clasic.

Întrebarea este, cine bate? 😀

Web 2.0…? “Ăsta e vreun zarzavat?”

 Eram în piaţă astăzi şi priveam două babe cum se păruiesc pentru câteva roşii.

Dacă aş fi avut laptopul la mine, le-aş fi arătat viziunea lui Michael Wesch asupra lumii…

Oare ce ar fi zis? We are the machine? 😀

La supermarket…

 România e unică la capitolul supermarketuri. Şi nu, nu mă refer la numărul imens de astfel de magazine, care continuă să se deschidă. Mă tot aştept să văd şi la noi mentalităţi diferite, mentalităţi moderne. Cam greu.

Luni seara, la supermarket. Ora 22:00. Obosit şi dornic de puţină aventură, mă avânt printre rafturi.

Cei care mătură de zor, mă privesc cu ură şi mă admonestează, doar le mănânc din timp. Îmi cer scuze grăbit şi adun în continuare produsele. Nu ştiu de ce, însă mă simt un intrus care plăteşte bine.

Trec peste şi mă îndrept spre casă… După o morală de 5 minute despre cât de urât este din partea mea să o ţin din viaţa ei, vânzătoarea reuşeşte să îşi facă meseria. Aplauze şi răsuflări uşurate. Ies din magazin urmărit de privirile încruntate ale băieţilor de la pază.

Dau să scot pungile din coş, când un puştiulică impacientat urlă la mine să îi dau coşul mai repede că el trebuie să plece acasă că are o întâlnire.

Mă uit la ceas. 22:18.

Inacceptabil să-ţi baţi joc de timpul atât de preţios al personalului de la supermarketurile din România. Săracii oameni, ar trebui să le pupăm picioarele pentru că ne permit să le oferim munţi de bani patronilor lor.

Concluzie: mai este foarte mult până când vom ajunge şi noi la nivel european. Adică până când o să vedem oameni care muncesc de plăcere, care cred în ceea ce fac şi care, mai presus de orice, ştiu să zâmbească. Pentru că băgaţi la cap, voi toţi cei care faceţi recrutări, mai presus decât o servire impecabilă este un zâmbet frumos şi o atitudine pozitivă.

Back for more!

 Am revenit după sărbătoarea iubirii… 😀

Ştiu, ştiu, abia acum.

Din tot ce am văzut cu ocazia acestei sărbători, cel mai mult mi-au plăcut ursuleţii ăştia… so cute… 😀

 

A, şi apropo, că tot e la modă, uite că mie nu îmi plac dragobetele. E încă un exemplu tipic de frustrare, să avem şi noi sărbătoarea noastră, că doar ce, numai americanii… Şi uite aşa încercând să fugă de ceea ce consideră kitch oamenii ajung să se complacă în penibilitate.

Pentru că, deşi pare greu de crezut, o sumă de clişee nu este niciodată un clişeu şi poate chiar să fie interesantă, pe când o încercare disperată de a evita clişeele se transformă automat în clişeu.

Şi până la urmă, ce e aşa de rău în clişee?

😉

Dezmăţ total! ;)

Uite de asta îmi place mie Sfântul Valentin… 😀

 

Homosexuali sau reduşi?

 Văd că de vreo câteva zile a revenit în atenţie problema homosexualilor şi a dreptului acestora la căsătorie.

Nu îi înţeleg pe homosexuali (adică wtf, de ce să alegi un bărbat şi nu o femeie frumoasă? 😀 ) dar nici nu mă deranjează şi sunt capabil să le accept opţiunea. Nu, nu mă stresează dacă mă gândesc că şi-o trag şi nici nu mă îngreţoşez când îi văd că se sărută în public, pentru că nu sunt un frustrat ratat, ci un om deschis la minte şi liber!

Mă deranjează în schimb toţi tipii care apar la televizor şi se lamentează, că vezi doamne ei nu puteau să voteze altfel, că aşa scrie nu ştiu unde, că aşa au fost învăţaţi, că bla bla bla – nici unul nu e capabil să îşi asume o responsabilitate cât de mică… Cum dracu să nu te enervezi când oameni din ăştia care put a frustrare ajung să decidă ce înseamnă libertatea?!

Trist că oamenii sunt atât de nesiguri. De aici, din frică izbucnesc toate conflictele. Din frică şi din lipsa de comunicare. Adică, forţând un pic, poate se găsesc unii să le explice pe viu, cu forţa, maniacilor ăia cum vine treaba asta cu homosexualii… 😀

Avem nevoie de japonezi?

 

Tuturor celor care sunt convinşi că există lucruri imposibile, le recomand să citească ultima carte a lui Haruki Murakami apărută în România, „Underground”. Este o colecţie de reportaje despre atentatul cu gaz sarin de la metroul din Tokyo din anul 1995.

Cartea merită citită în primul rând pentru a descoperi o perseverenţă incredibilă, un devotament aparte al japonezilor pentru datorie. Oamenii îşi povestesc vieţile şi nu ezită în niciun moment când vine vorba despre drumul pe care şi l-au ales:

Oare românii ar putea vreodată să fie aşa? Nu spun că e neapărat mai bine, mă gândesc pur şi simplu dacă ar fi vreodată posibil…

„Iau metroul de la 8:03, care merge spre staţia Tobu-do-butsu-koen. Mereu acelaşi metrou. Mă urc din acelaşi loc şi deja cunosc feţele celor din jur.”   (Iizuka Yoko, 24 de ani)

„Data de 20 martie a picat într-o luni. Înainte mi-am luat liber o săptămână şi am mers în Guam. Eu şi soţia. La fiecare zece ani, angajaţii pot să-şi ia cinci zile concediu şi primesc un bonus de 100.000 de yeni. Asta e politica firmei.”    (Kaneko Akihisa, 32 de ani)

Adică, wtf, ar fi oare posibil în România să vadă cineva munca ca pe o plăcere, un scop în sine şi pentru sine şi nu doar un simplu troc? Adică, să nu ne lovim cu pumnii în cap că ne sacrificăm timpul pentru a câştiga bani, ci să ne gândim în primul rând că ne dezvoltăm pe noi ca indivizi…? Să facem ceea ce ne place să facem, să simţim că în fiecare zi am mai făcut un pas în direcţia pe care o visăm? E oare posibil, sau trebuie să importăm japonezi? Şi dacă facem asta, măcar putem să o facem fără să ne blestemăm în fiecare clipă zilele pentru că ne vindem ţara?!

Ce înseamnă viaţa voastră?

Viaţa voastră. Ce dracu înseamnă fiecare clipă pentru voi?

Câţi dintre voi s-au gândit vreodată la asta într-un mod serios?

Ştiu, încă de mici ni se spune că trebuie să muncim pentru a trăi. Problema este, câţi dintre noi chiar meditează asupra subiectului, câţi se întreabă de ce trebuie să munceşti pentru a trăi, de ce trebuie să îţi garanteze cineva existenţa?

Sau, alte întrebări derivate, ca de exemplu:

1. Teroriştii acţionează într-o singură secundă, la cererea unui lider pe care îl ascultă orbeşte. De ce pentru a îi condamna pe acei terorişti, sistemele occidentale au nevoie de zeci de ani de procese?

2. De ce oamenii trăiesc şi se fut fără nicio problemă în India şi în toată lumea a treia în timp ce Occidentul îşi bate capul cu drepturile omului şi cu rasismul?

3. De ce trebuie să te consulţi cu 1000 de oameni înainte de a putea să spui ceea ce crezi în public?

4. De ce ai nevoie de o bucată de hârtie ca să exişti?

Nu spun că e greşit cum se întâmplă astăzi, cred doar că prea puţini dintre noi se gândesc serios la aceste probleme.

Vreau să văd şi eu tirani care îşi asumă tirania – why the fuck trebuie să se ascundă de exemplu Putin, e evident, vreau să văd criminali care în loc să spună, „Băutura m-a făcut să ucid” să răspundă simplu, „Eu domne, eu, fără niciun motiv, fără nicio scuză, am ucis”!
Vreau să văd oameni care îşi trăiesc viaţa în cunoştiinţă de cauză. Nu mă interesează dacă mai bine sau mai rău, ci doar asumat!

E chiar atât de greu?

plm

Scuze!

 Am în ultimele zile senzaţia că exclamaţia asta defineşte cel mai bine România din punct de vedere ideologic. În permanenţă ne cerem scuze, atât la nivel de ţară cât şi la nivel de individ. Sunt foarte puţini cei care îşi asumă propriile acţiuni, sunt foarte puţini cei care refuză să se complacă într-o stare de suficienţă nocivă.

Adică, pe şleau, sunt foarte mulţi care îşi plâng de milă. Începând cu bloggerii care în fiecare zi condamnă cine ştie ce şi terminând cu cei aflaţi în aparatul de conducere, care vorbesc despre lipsa fondurilor, despre imaginea de ţară negativă, etc.

Nu, lipsa fondurilor nu este un argument, pentru că nu te împiedică nimeni să faci rost de mai multe fonduri. Delăsarea oamenilor din jurul tău iarăşi nu este un argument, pentru că nu te obligă nimeni să faci ca ei. Un om care vrea să muncească va face asta, un om care chiar vrea să răspundă la mailuri va dormi o oră mai puţin ca să o facă. Totul ţine de priorităţi şi de cum ştii să te uiţi sau nu în oglindă. Nu te opreşte nimeni, puterea este numai a ta. Cel care vrea să se revolte o face cu adevărat, nu folosindu-se de aparenţa unui sistem construit după modelul deux et machina pentru a se scuza.

Ştiu, nimeni nu are timp şi totuşi discotecile sunt pline, magazinele la fel, întotdeauna oamenii îşi găsesc o scuză. Nu am timp, uite, trebuie să fac aia. Când de fapt majoritatea nu face decât să îşi „omoare timpul”.

E foarte simplu. Vreau să văd şi eu oameni care fac ceva şi atât, pentru însăşi lucrul acela în sine, vreau să văd oameni care trăiesc în prezent. Nu în viitor, nu în trecut ci în prezent. Oameni care se bucură şi fac de plăcere ceva astăzi, nu idioţi care fie muncesc pe rupte sperând că de mâine îşi vor permite să nu mai facă nimic, fie nu fac nimic vorbind întotdeauna cum de mâine lumea se va transforma şi ei vor începe să muncească.

Vreau să descopăr şi eu oameni normali! Lăsaţi-i vă rog să vină la mine…

sau măcar câini… ăştia sunt mai simpatici 😀

Metroul de 8:03

  Cum reuşeşte un om să se scoale timp de 40 de ani, 5 zile pe săptămână, la aceeaşi oră, să plece de acasă la fel în fiecare zi şi să ajungă la metrou la aceeaşi oră (culmea, metroul chiar să vină în fiecare zi la aceeaşi oră), ajungând să îi cunoască deja pe ceilalţi călători din vagonul în care circulă de obicei…?

Japonezii ştiu că au răspunsul cel mai bun. Oare pot şi românii? 😀