Posts Tagged ‘sex’

Back for more!

27, Februarie, 2008

 Am revenit după sărbătoarea iubirii… 😀

Ştiu, ştiu, abia acum.

Din tot ce am văzut cu ocazia acestei sărbători, cel mai mult mi-au plăcut ursuleţii ăştia… so cute… 😀

 

A, şi apropo, că tot e la modă, uite că mie nu îmi plac dragobetele. E încă un exemplu tipic de frustrare, să avem şi noi sărbătoarea noastră, că doar ce, numai americanii… Şi uite aşa încercând să fugă de ceea ce consideră kitch oamenii ajung să se complacă în penibilitate.

Pentru că, deşi pare greu de crezut, o sumă de clişee nu este niciodată un clişeu şi poate chiar să fie interesantă, pe când o încercare disperată de a evita clişeele se transformă automat în clişeu.

Şi până la urmă, ce e aşa de rău în clişee?

😉

Anunțuri

Dezmăţ total! ;)

15, Februarie, 2008

Uite de asta îmi place mie Sfântul Valentin… 😀

 

Homosexuali sau reduşi?

14, Februarie, 2008

 Văd că de vreo câteva zile a revenit în atenţie problema homosexualilor şi a dreptului acestora la căsătorie.

Nu îi înţeleg pe homosexuali (adică wtf, de ce să alegi un bărbat şi nu o femeie frumoasă? 😀 ) dar nici nu mă deranjează şi sunt capabil să le accept opţiunea. Nu, nu mă stresează dacă mă gândesc că şi-o trag şi nici nu mă îngreţoşez când îi văd că se sărută în public, pentru că nu sunt un frustrat ratat, ci un om deschis la minte şi liber!

Mă deranjează în schimb toţi tipii care apar la televizor şi se lamentează, că vezi doamne ei nu puteau să voteze altfel, că aşa scrie nu ştiu unde, că aşa au fost învăţaţi, că bla bla bla – nici unul nu e capabil să îşi asume o responsabilitate cât de mică… Cum dracu să nu te enervezi când oameni din ăştia care put a frustrare ajung să decidă ce înseamnă libertatea?!

Trist că oamenii sunt atât de nesiguri. De aici, din frică izbucnesc toate conflictele. Din frică şi din lipsa de comunicare. Adică, forţând un pic, poate se găsesc unii să le explice pe viu, cu forţa, maniacilor ăia cum vine treaba asta cu homosexualii… 😀

Femeile sunt mai rele decât bărbaţii!

5, Februarie, 2008

 Am ajuns la concluzia asta în timp, în urma unor analize rafinate. 😉

Să vă explic – pe puncte 😀

1. Unde aţi văzut o tensiune mai mare decât într-un birou plin cu femei?

2. Există o opinie mai dură decât cea pe care o au femeile despre „rivalele lor”?

3. Ce alţi oameni reuşesc să fie mai nehotărâţi decât femeile?

4. Cât de mult poate să conteze diferenţa dintre roz şi orange?

5. Chiar trebuie întotdeauna să fie sub formă de premii? 😉

Şi în sfârşit, ce dovadă mai bună în sens malefic 😀 poate fi însăşi faptul că această listă nu contează deloc pentru noi, bărbaţii? 😉

De ce?

Pentru că:

Sarko sau Carla?

4, Februarie, 2008

 Pentru că tot sunt sigur că românii îl aşteaptă cu braţele deschise astăzi pe Sarkozy, sunt curios cum ar aştepta-o pe Carla? 😀  Tot cu detaşare? 😉

Vouă vă plac fetele tinere?

3, Februarie, 2008

 

Plimbându-mă pe diverse hostere de imagini, am dat peste un tip care uploadase o listă cu fete frumoase – exact aşa se numea, nu mai ştiu exact adresa, what a shame. 😦 🙂

Multe dintre fetele de acolo, de fapt majoritatea, era evident că nu au peste 18 ani. Mă voi întreba eu, ce contează?

Şi totuşi, am citit în subsolul fotografiilor numai chestii de genul: „bă, tu nu eşti bărbat adevărat”, „bă pedofilule”, „nenorocitule” etc.

Acum eu nu înţeleg, sunt oamenii ipocriţi pur şi simplu sau îşi propun asta?

Şi m-am hotărât să fac un sondaj:

Să zicem că vine la voi o fată/băiat de 15 ani, se dezbracă şi se oferă (pare un vis sau un coşmar poate pentru unii, dar cine ştie, just might happen :D)… Ce faceţi? Vă păstraţi eleganţa serafică şi îi explicaţi că este minoră/minor şi că generaţia lor se duce de râpă?

Şi ca să vedeţi că alegerea asta nu e chiar o iluzie, înainte să răspindeţi, uitaţi-vă aici şi aici. 🙂

Sfinţii moderni se fut?

3, Februarie, 2008

 Deşi biserica a încercat să mă convingă să nu 😀 , am citit Versetele Satanice ale lui Rushdie.

Şi iată cea mai tare fază pe care am citit-o în ultimul an, ca pentru a încununa un roman superb:

„- Foarte bine, a zis ea. Mărturisesc, dar promite-mi că păstrezi secretul.

El s-a întins după Coca-Cola.

– Ce secret?

Naivul de Jumpy. Mishal i-a şoptit la ureche:

– Mi-o trag. Cu amicul tău, domnul Hanif Johnson, avocat.

Jumpy a fost şocat, ceea ce a iritat-o pe fată.

– Of, las-o baltă! Nu mai am cincisprezece ani.

El i-a răspuns cu glas stins:

– Dacă mama ta află cumva…

Iar Mishal şi-a pierdut din nou răbdarea.

– Dacă vrei să ştii, a zis ea irascibilă, Anahita e cea care mă îngrijorează! Vrea şi ea tot ce am eu. Iar ea, apropo, chiar are cincisprezece ani.

Jumpy şi-a dat seama că răsturnase paharul de carton şi acum avea Cola pe pantofi.

– Dă-i drumul, insistă Mishal. Eu am recunoscut. E rândul tău.

Dar Jumpy n-a putut spune nimic. Dădea încă din cap, cu gândul la Hanif.

– O chestie din asta l-ar putea termina, a zis el.

Vorbele lui au pus capac la tot. Mishal şi-a ridicat nasul în vânt.

– Oh, am priceput! a răspuns ea. Crezi că nu sunt destul de bună pentru el.

Şi a adăugat peste umăr, în timp ce pleca:

– Poftim, Greieraşule. Sfinţii nu se fut niciodată?”

Lansez aici un sondaj. Ce părere aveţi voi, cum se reproduc îngerii? Că nu ţin minte să fi zis Pleşu ceva despre asta… 😀

4 3 2 … 0

1, Februarie, 2008

 Toată lumea a vorbit de filmul lui Mungiu. „Frate, tre’ să vezi filmul, e super tare, e cel mai bun film, o să câştige Oscarul, bla bla bla…”

            Mi-am zis atunci, de ce nu… Ce pot pierde?

            Răspunsul mi l-am dat imediat după terminarea filmului: 113 minute din viaţă.

            Înainte de a vorbi despre film (deşi e mult spus film), trebuie să menţionez, ca răspuns la critici de genul: „cine-i ăsta, cum de îşi permite să vorbească…”.

            Sunt un consumator de film, un om care se duce la cinematograf sau se uită acasă la un film pentru a se simţi bine, pentru a descoperi senzaţii inedite. Sunt un om care nu poate scăpa de mania comparaţiilor şi, mai mult, sunt un om care insistă pe a avea bun simţ – şi nu, nu mă refer aici la ideile bunicii – indiferent de context.

            Astea vin spuse, iată impresiile mele:

            Am fost martorul unei vâlve imense creată în jurul filmului aşa că mă aşteptam să văd o super peliculă. Lord of the rings, ce mai… 😉  Acum, mulţi dintre cei cărora le-am spus asta au invocat lipsa de fonduri, diferite alte lipsuri, ţara, dumnezeul, etc… Şi atunci eu stau şi mă întreb, trebuia neapărat Mungiu să facă un film? Normal, în momentul în care ştii că nu poţi să faci ceva măcar comparabil cu ce se face afară (şi mă refer aici exclusiv la America), mai aştepţi sau măcar accepţi evidenţa. Mult mai de bun simţ decât să faci o porcărie şi după aia să aştepţi compasiune şi premii pe la diverse festivaluri care „cică” premiază „arta”. Să înţeleg că dacă e popular şi bine făcut şi interesant şi te distrează nu mai e artă?

            Eu ştiu că suntem o ţară săracă (;P) şi materialele costă mult, dar chiar nu există niciun regizor român care să-şi permită un braţ mobil pentru cameră? Nu de alta, dar fazele în care se vede cum cameramanul aleargă odată cu personajele sunt idioate! Nu, nu sunt de efect, nu sunt o modalitate aparte de a filma, nu sunt exotice, sunt IDIOATE!

            S-a insistat pe ideea fantastică a filmului, pe curajul lui. În ce constă ăsta? În imaginea greţoasă a fetusului sau în lipsa totală de scop? Pentru că trebuie să recunosc, văd foarte rar astfel de filme care nu au absolut niciun scop şi niciun mesaj. Dacă asta a fost intenţia, tot respectul pentru final – am căutat în peste 50 de filme recente şi nu am găsit o tăcere ca aia, de 30 de secunde, în care până şi strada să nu se mai audă (din respect probabil) şi care să nu spună absolut nimic.

            Aş mai zice şi de cadrul cu masa, în care cei din colţuri erau doar pe jumătate acolo, aş mai zice şi cum respira tipa de greu, ca o viţică, când mergea (!) pe stradă, aş mai zice şi de întunericul total care, deşi mulţi cineaşti au altă impresie, chiar nu spune nimic, aş mai spune şi de dialogurile absolut ridicole şi nesemnificative – nimic, nicio idee demnă de reţinut pe tot parcursul filmului -, aş mai spune şi de tăcerile absolut idioate, şi de maşinile moderne care apăreau reflectate în geamurile barului din final, dar, nu-i aşa, nu trebuie să fim răi, doar era să fie nominalizat la Oscar…

           

            Înainte să închei, nu pot să nu-mi amintesc de probabil cel mai trist moment din film. După 25 de minute de discuţii inutile, după multe momente de genul „Frate, vezi că s-a stricat sonorul şi nu se mai aude ce spun ăia… a, stai frate, scuze am venit la film să vedem cum tac actorii…”, deci după o lungă suită de aşteptări, în sfârşit avem impresia că se pregăteşte ceva acţiune. Fata se dezbracă, se aşează pe pat, spectatorii se aşează şi ei mai bine în scaune, se relaxează… Şi constată cu stupoare că regizorului i se pare mai interesant şi mai stimulativ să iasă odată cu cealaltă tipă din cameră. Probabil că doar în „arta” cinematografică europeană fumatul unei ţigări şi curgerea apei în baie sunt considerate mai interesante decât o scenă erotică.

            Fără concluzii. Este o problemă generală a românilor, să se bucure când fac ceva evident mai slab decât standardul, considerând că ei concurează într-o altă ligă. Nu, nu avem nicio scuză, pentru că nu ne obligă nimeni să facem nimic. Nu stă nimeni cu pistolul la tâmpla noastră să facem filme. Dacă le facem, ele vor concura automat şi cu filmele americane, şi cu cele indiene, şi cu cele europene. Naţionalismul nu ne ajută aici, la fel cum nu ne ajută nicio discuţie sterilă despre „valoare”. Realitatea e simplă şi evidentă: 432 a făcut până acum, în mai multe luni, în toate cele 25 de ţări în care a rulat, puţin peste 5 milioane de dolari. „Piraţii din Caraibe: La capătul lumii”, a făcut 655 de milioane doar în afara Americii, dar, lăsaţi-mă să ghicesc, nu se pot compara, nu-i aşa…?

            Atunci, să nu ne mai plângem că nu suntem nominalizaţi la Oscar, să nu ne mai plângem că toţi cei care ne privesc o fac ca la grădina zoologică. O merităm, pentru că refuzăm să plecăm de la egalitate, o merităm pentru că nu vrem să fim în primul rând profesionişti şi abia mai apoi artişti…