Toată lumea a vorbit de filmul lui Mungiu. „Frate, tre’ să vezi filmul, e super tare, e cel mai bun film, o să câştige Oscarul, bla bla bla…”
Mi-am zis atunci, de ce nu… Ce pot pierde?
Răspunsul mi l-am dat imediat după terminarea filmului: 113 minute din viaţă.
Înainte de a vorbi despre film (deşi e mult spus film), trebuie să menţionez, ca răspuns la critici de genul: „cine-i ăsta, cum de îşi permite să vorbească…”.
Sunt un consumator de film, un om care se duce la cinematograf sau se uită acasă la un film pentru a se simţi bine, pentru a descoperi senzaţii inedite. Sunt un om care nu poate scăpa de mania comparaţiilor şi, mai mult, sunt un om care insistă pe a avea bun simţ – şi nu, nu mă refer aici la ideile bunicii – indiferent de context.
Astea vin spuse, iată impresiile mele:
Am fost martorul unei vâlve imense creată în jurul filmului aşa că mă aşteptam să văd o super peliculă. Lord of the rings, ce mai… 😉 Acum, mulţi dintre cei cărora le-am spus asta au invocat lipsa de fonduri, diferite alte lipsuri, ţara, dumnezeul, etc… Şi atunci eu stau şi mă întreb, trebuia neapărat Mungiu să facă un film? Normal, în momentul în care ştii că nu poţi să faci ceva măcar comparabil cu ce se face afară (şi mă refer aici exclusiv la America), mai aştepţi sau măcar accepţi evidenţa. Mult mai de bun simţ decât să faci o porcărie şi după aia să aştepţi compasiune şi premii pe la diverse festivaluri care „cică” premiază „arta”. Să înţeleg că dacă e popular şi bine făcut şi interesant şi te distrează nu mai e artă?
Eu ştiu că suntem o ţară săracă (;P) şi materialele costă mult, dar chiar nu există niciun regizor român care să-şi permită un braţ mobil pentru cameră? Nu de alta, dar fazele în care se vede cum cameramanul aleargă odată cu personajele sunt idioate! Nu, nu sunt de efect, nu sunt o modalitate aparte de a filma, nu sunt exotice, sunt IDIOATE!
S-a insistat pe ideea fantastică a filmului, pe curajul lui. În ce constă ăsta? În imaginea greţoasă a fetusului sau în lipsa totală de scop? Pentru că trebuie să recunosc, văd foarte rar astfel de filme care nu au absolut niciun scop şi niciun mesaj. Dacă asta a fost intenţia, tot respectul pentru final – am căutat în peste 50 de filme recente şi nu am găsit o tăcere ca aia, de 30 de secunde, în care până şi strada să nu se mai audă (din respect probabil) şi care să nu spună absolut nimic.
Aş mai zice şi de cadrul cu masa, în care cei din colţuri erau doar pe jumătate acolo, aş mai zice şi cum respira tipa de greu, ca o viţică, când mergea (!) pe stradă, aş mai zice şi de întunericul total care, deşi mulţi cineaşti au altă impresie, chiar nu spune nimic, aş mai spune şi de dialogurile absolut ridicole şi nesemnificative – nimic, nicio idee demnă de reţinut pe tot parcursul filmului -, aş mai spune şi de tăcerile absolut idioate, şi de maşinile moderne care apăreau reflectate în geamurile barului din final, dar, nu-i aşa, nu trebuie să fim răi, doar era să fie nominalizat la Oscar…
Înainte să închei, nu pot să nu-mi amintesc de probabil cel mai trist moment din film. După 25 de minute de discuţii inutile, după multe momente de genul „Frate, vezi că s-a stricat sonorul şi nu se mai aude ce spun ăia… a, stai frate, scuze am venit la film să vedem cum tac actorii…”, deci după o lungă suită de aşteptări, în sfârşit avem impresia că se pregăteşte ceva acţiune. Fata se dezbracă, se aşează pe pat, spectatorii se aşează şi ei mai bine în scaune, se relaxează… Şi constată cu stupoare că regizorului i se pare mai interesant şi mai stimulativ să iasă odată cu cealaltă tipă din cameră. Probabil că doar în „arta” cinematografică europeană fumatul unei ţigări şi curgerea apei în baie sunt considerate mai interesante decât o scenă erotică.
Fără concluzii. Este o problemă generală a românilor, să se bucure când fac ceva evident mai slab decât standardul, considerând că ei concurează într-o altă ligă. Nu, nu avem nicio scuză, pentru că nu ne obligă nimeni să facem nimic. Nu stă nimeni cu pistolul la tâmpla noastră să facem filme. Dacă le facem, ele vor concura automat şi cu filmele americane, şi cu cele indiene, şi cu cele europene. Naţionalismul nu ne ajută aici, la fel cum nu ne ajută nicio discuţie sterilă despre „valoare”. Realitatea e simplă şi evidentă: 432 a făcut până acum, în mai multe luni, în toate cele 25 de ţări în care a rulat, puţin peste 5 milioane de dolari. „Piraţii din Caraibe: La capătul lumii”, a făcut 655 de milioane doar în afara Americii, dar, lăsaţi-mă să ghicesc, nu se pot compara, nu-i aşa…?
Atunci, să nu ne mai plângem că nu suntem nominalizaţi la Oscar, să nu ne mai plângem că toţi cei care ne privesc o fac ca la grădina zoologică. O merităm, pentru că refuzăm să plecăm de la egalitate, o merităm pentru că nu vrem să fim în primul rând profesionişti şi abia mai apoi artişti…
Flueraşul! 